În decembrie 2024, am primit o veste pe care nu o așteptam. Contractul cu compania pentru care lucram de 3 ani nu va fi prelungit. Nu din motive de performanță. Eram cotată ca cel mai bun colaborator pe dezvoltare, securitate și devops. Rezultate excepționale, feedback constant pozitiv, zero probleme. Motivul era unul singur: re-evaluare de buget. Un rând într-un Excel a decis că 3 ani de excelență sunt mai puțin importanți decât o cifră într-o coloană.
Prima lecție a venit rapid și brutal: excelența nu e un barometru real în organizații. Când bugetul decide, performanța devine decorativă. Argumentele logice, rezultatele dovedite, recomandările colegilor, nimic din toate astea nu contează când cineva de sus trage o linie. Banii sunt singura sursă de adevăr în conceptul organizațiilor. Nu e o acuzație. E o constatare. Și cu cât o accepți mai devreme, cu atât te pregătești mai bine.
A doua lecție: nu mai există stabilitate. "Everyone is replaceable. There is no such thing nowadays as a safe place to work." Stabilitatea a devenit un concept utopic. Generațiile anterioare începeau un job și rămâneau cu el o viață. Noi semnăm contracte care pot fi terminate oricând, din motive care nu au legătură cu noi. Nu e bine sau rău. E realitatea. Și cine refuză să o vadă va fi surprins de ea.
Cea mai dureroasă parte nu a fost pierderea jobului. A fost ce a urmat. Ghosting-ul profesional. Colegii care dispar. Mesajele fără răspuns. Invizibilitatea socială care vine odată cu pierderea rolului. Când ești în sistem, ești vizibil. Când ieși, devii transparent. Nu pentru că oamenii sunt răi. Ci pentru că sistemul nu are memorie emoțională. Are doar funcții. Când funcția ta dispare, dispari și tu din percepția celor rămași.
Dar șomajul m-a învățat și lucruri pe care niciun job nu le-ar fi predat. M-a învățat frugalitatea, nu ca restricție, ci ca libertate. Am descoperit diferența reală dintre ce am nevoie și ce vreau. Am învățat educație financiară nu din cărți, ci din necesitate. Cel mai bun profesor de finanțe personale e un cont bancar care se golește. Am învățat să cumpăr doar ce este cu adevărat necesar, să analizez fiecare cheltuială, să construiesc un plan financiar cu ce aveam.
Și cea mai profundă lecție dintre toate: cine sunt eu fără titlu, fără proiect, fără echipă care mă confirmă? Când validarea externă dispare complet, rămâi cu o întrebare pe care majoritatea profesioniștilor o evită toată viața. Fie te prăbușești sub greutatea ei, fie descoperi că validarea reală vine din interior. Că valoarea ta nu e definită de un contract sau de un feedback anual. Că ești aceeași persoană competentă, cu sau fără badge-ul de acces.
Am observat ceva mai larg în această perioadă. O societate întreagă trăiește în anxietate perpetuă. Cortizolul crescut, frica de ziua de mâine, incapacitatea de a planifica pe termen lung. Oamenii nu mai întemeiază familii, nu mai fac achiziții importante, preferă izolarea. Spiritul de comunitate moare treptat. Nu e conspirație. E consecința naturală a unui sistem care a normalizat instabilitatea și a transformat nesiguranța în starea implicită de funcționare.
Dar iată ce nu îți spune nimeni despre șomaj: e un spațiu. Nu un gol. Un spațiu în care, dacă alegi, poți construi. Fără această perioadă nu ar fi existat coaching-ul, platforma, cărțile, metodologia. Nimic din ce am acum nu ar fi existat dacă acel contract ar fi fost prelungit. Nu spun că sunt recunoscătoare că am fost concediată. Spun că am ales să nu las acel moment să mă definească. Am ales să construiesc ceva din el.
Dacă ești în acest moment, dacă ai primit vestea sau o aștepți, nu am sfaturi motivaționale pentru tine. Am doar asta: cineva a trecut prin asta și a ieșit. Nu mai puternică în sensul eroic al cuvântului. Mai clară. Mai sinceră cu sine. Mai liberă de iluzia că excelența te protejează. Pentru că nu te protejează. Dar te pregătește pentru ceea ce construiești după.